N-am apucat sa zic prea multe dar pe fuga, printre planuri si alergaturi, am reusit sa ajungem cateva zile in Vama. Scurte, putine si prea reci, prea ude, prea fierbinti sau prea aglomerate – dar totusi in Vama.
Acolo unde acum cativa ani, cand am ajuns prima oara, cu picioarele in nisipul si praful de pe strada mare spuneam ca sunt acasa. Acum insa mi-e cam/prea greu sa mai spun ca-s acasa dar cumva, asa, in ultimele ore petrecute acolo, a avut ea grija sa-mi aduca aminte ca inca este un loc unic. Ca inca acel rasarit ramane Rasaritul. Ca Bolero-ul este acolo pentru un motiv.
Asa ca trec peste alte plangeri si lamentari si va arat cateva poze de acolo, de la Rasarit, de la Bolero.
Si ca sa mai treaca oleaca reveria, sa va arat care sunt consecintele unui cort fara foaie exterioara 
.
Revin cat de curand cu poze si povesti dintr-o tura de-o zi, scurta dar intensa, pe malul bulgaresc. La o aruncatura de bat de Vama Veche am gasit liniste, caldura, zambete, apa de cristal si o mare fara de fund – a meritat sa stam pentru asta cateva ore bune in soare, va spun din tot sufletul.
Postat în:de pe drum, din Vama, ganduri, poz(n)e Tagged: Bolero, cort, foto, fotografie, fotografie rasarit, ploaie, rasarit, rasarit de soare, rasarit de soare pe plaja, rasarit de Vama, rasarit in vama, Vama, Vama Veche
